1961

 In primul an Florin a invatat sa se miste in jurul propriului sau ax. A inceput sa pipaie sa priveasca atent, sa simta gusturi si sa inteleaga sunetele. A inceput sa isi dea seama de propria greutate, si sa isi foloseasca la impins picioarele si mainile. Ion se trezea de dimineata si pleca la servici cu bicicleta. A fost foarte bucuros ca si-a luat bicicleta. Serviciul era la 1 km de bloc dar ajungea mai repede asa.  Fabrica de zahar era un loc fanatstic, unde intrau cantitati mari de sfecla ce urma sa fie procesata. Ca lacatus facea reparatii la instalatii si asta ii dadea un sentiment de satisfactie. Masinile lucrau pentru a produce zahar si el nu lucra fizic foarte mult, decat cand era nevoie de reparatii. Statea vara la umbra si nu dadea cu sapa. Elena sotia lui, facea de mancare si avea grija de copil. Era deja insarcinata si el spera ca va avea si o fata. De Florin avea grijă din cand in cand si bunica de la Băilești care venea in vizita cu trenul. Bunica era o femeie grasuta si foarte mamoasa careia Elena si Ion ii ziceau Muica, care incerca sa faca mancare si sa tina curat pentru familia ei formata din 2 baieti si o fata. Unul din baieti era Ion care plecase de acasa la Podari. Celalalt era Gicu mai mare cu cativa ani ca Ion care ramasese acasa . Lui Gicu ii placea sa intarate armasarii sa se ridice in 2 picioare si sa stea calare pe ei. Muica mai avea si o fata Florina maritata cu un medic veterinar cam alcoolic. Muica a avut 7 nepoti. Tatalui lui Ion ii ziceau Taicu. Taicu si Muica proveneau dintr-o familie de sarbi, alungati din Serbia de razboi. In Bailesti erau multi sarbi refugiati. Taicu era crescator de cai dar se ocupa si cu viticultura. 

In 1961 se termina colectivizarea in multe localitati.  O drama pe care multi nu au inteles-o sau care a fost acoperita de  avansul tehnologic de care beneficiau o parte din copii plecati la oras. Orasele cresteau si odata cu ele apareau si joburi noi care dadeau impresia unei munci mai usoare.

Autoritățile comuniste din Germania de Est construiesc un zid care împarte Berlinul în două. Acesta devine un simbol al separării Europei de Est de Europa de Vest, în timpul Războiului Rece.

În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mărturia lui Stașinski, care revela implicarea liderilor de la Kremlin în asasinatele politice executate în străinătate, a zguduit lumea politicii internaționale. Povestea avea să inspire filme, piese de teatru și cărți, inclusiv ultimul roman cu James Bond semnat de Ian Fleming, Omul cu pistolul de aur.

„Relatarea captivantă, bazată pe o cercetare aprofundată, a vieții lui Stașinski revelează un punct de cotitură în derularea Războiului Rece." – Publishers Weekly

„Realizând portretul surprinzător al unui asasin și trasând parcursul acestuia de la recrutare la executarea misiunii și dezertare, Pistolul cu otravă aduce la lumină unul dintre cele mai stranii episoade ale Războiului Rece – uciderea de către KGB a unui ucrainean cu ajutorul unui pistol cu otravă. Plokhy relatează o poveste evocatoare și bogată în informații, bazată pe un studiu aprofundat al arhivelor, care ne poartă în lumea spionilor sovietici ce operau în Europa Occidentală." – Peter Finn